Low

Your heavy heart, is made of stoo-o-one.

Intr-un timp, falsul autor s-a plictisit sa astepte sa poarte un dialog cu falsii sai cititori care ii citesc falsele sale idei. Defapt, nu se stie exact daca autorul s-a plictisit sau pur si simplu a incercat odata sa dialogheze cu cititorii lui iar acestia neraspunzandu-i i-au sapat o rana adanca in suflet, creand un “heart-shaped abiss”. Un fapt cat se poate de real de altfel. Cert este ca autorul a hotarat ca era timpul sa scrie ceva ce nimeni n-a mai scris pana atunci, sau, cel putin, in mizeria lui credea ca va fi ceva despre care va fi primul ce va scrie. Si a scris. N-o sa va ascund faptul ca citata scriere e in posesia mea. E intr-o minima siguranta, pe un disc dur si rotitor din interiorul carcasei asteia de plastic in care bat fara mila, in intimitatea linistii din spatele muzicii. Dar nu m-am limitat la atat, si iata-ma memorand un text nu prea lung, dar plin de cuvinte cu greutate, care odata pronuntate te fac sa te asezi daca stai in picioare sau sa lesini daca stai jos. Nu exagerez. Sunt realist, asa cum imi place sa cred despre mine. Totusi mintea mea, inima mea, eu, nu reusesc sa fac o delimitare prea clara intre a fi realist si a fi umanist. Consider, in sinea mea, ca toti suntem umanisti, din moment ce suntem cu totii narcisisti. Prin urmare ramane de vazut daca sunt visator. Oh, da! Pot afirma cu certitudine si cu constiinta impacata si limpede in acelasi timp, ca sunt un visator fara margini, fara limite. Intr-o dezbatere despre vis, as fi prea cuprins de vise ca sa dau ascultare celui ce are onoarea de a predica. E simplu. Visez. Pentru partea realista nu pot sa pledez decat din postura unuia care prefera sa spuna lucrurilor pe nume, desi ii vine greu uneori, si prefera sa auda adevarul, realitatea, decat niste povesti inventate, inflorite si invaluite in negura, asemeni vechilor povesti feudale japoneze.

Am deviat de la subiect, e adevarat, sper insa ca nu complet nefolositor, punandu-va fata in fata cu o parte a mea, sincer. Oricum scrierea asta n-are un subiect bine definit. Va spuneam la inceput de acel autor suparat, care mi-a dezvaluit, zice el, cea mai mare comoara a lui, un secret nu chiar secret, o dilema rezolvata, o iubire adusa la rangul de adorare. Apoi a plecat, in lumea lui, a viselor - caci noi doi ne asemanam mult, de altfel suntem prieteni destul de buni – si a promis ca atunci cand se va intoarce va publica acea scriere. O va publica, zice el, atunci cand nu o sa mai aiba nicio alta speranta, si o sa incerce sa fure ceea ce nu a putut dobandi, ca un las ce e, prin cuvintele lui intortocheate si pline de adevar. Totusi, eu sper sa nu se intoarca, pentru ca ar face mai mult rau decat bine, defapt ar face numai rau, distrugand si intristand. Poate ma ajutati voi, cititorii mei. Stiu ca nu sunteti multi – ma bazez doar pe unul – dar impreuna o sa reusim sa il tinem inchis pe prietenul meu in lumea viselor, unde stiu ca se simte bine, si sa nu il lasam sa se intoarca printre noi, pentru ca nu am fi in stare sa ii satisfacem dorintele, si ar sfarsi tragic…

PS. Citeam recent despre un mare om din timpul Revolutiei Franceze, un anume Vergniaud, care scria niste discursuri fantastice. El zicea ca dupa ce scria un discurs, il citea de la cap la coada si daca la sfarsit i se parea oribil, atunci cu siguranta ar fi fost un succes. Eu am citit scrierea mea de la cap la coada, si nu pot spune ca e oribila, nu pot spune ca nu imi place, chiar o admir. Prin urmare, voi ar trebui cel putin sa o ignorati. In cazul in care va place, totusi, lasati un comentariu, va rog.

Disclaimer: Nu garantez ca pe ilustrul om care a rostit acele cuvinte il cheama Vergniaud, asa cum nu garantez ca spusele s-au intamplat in timpul Revolutiei Franceze.